"În dimineaţa zilei de 4 Septembrie 1989, în
jurul orei 7.30 ne-am strâns cu toţii în Gara de Nord, la peronul unde ne
aştepta trenul personal care urma să ne ducă înspre această aventură! Când am
ajuns eu, se strânsese deja o mare parte dintre colegi iar acel activist UTC – căruia
auzisem că i se mai spunea şi “instructor”
- îi înmânase lui Vali drapelul brigăzii. Instructorul nostru se numea Piezeriş,
era un om cam la 30 de ani, slab, de înălţime medie şi cu o figură care părea
tot timpul preocupată de ceva. El urma să fie mama, tatăl şi după cum aveam să
constatăm, Dumnezeul nostru în perioada petrecută la canal! Atmosfera printre
noi era ca de obicei una veselă, toţi eram puşi pe glume şi fiecare încerca să
prevadă cu umor ceea ce ne aştepta la Putna Seacă. Un ziarist de la Informaţia Bucureştiului venit special la
gară pentru plecarea noastră, i-a luat un interviu
lui Vali ca şi comandant al brigăzii, după care ne-a rugat să ne aşezăm în
vagon împreună cu drapelul, în dreptul geamului deschis, pentru a ne face
fotografii. În zilele următoare a apărut un articol în acest ziar despre “entuziasmul” cu care “noii brigadieri” plecau să contribuie
la construirea socialismului!
La ora 8.04 trenul nostru a pornit din Gara de
Nord, urmând să parcurgă un drum greoi, de-a lungul căruia a oprit în toate gările, haltele, hăltuţele şi stânele
întâlnite pe drum! Cu toată buna noastră dispoziţie, de la un anumit moment
începusem să ne plictisim de atâtea opriri şi stat în tren. Ajunsesem chiar să
pariem între noi când va mai opri următoarea dată şi când nu! Stăteam agăţaţi
de geamul deschis şi cum vedeam un pâlc de case în apropiere, cum ne aşteptam ca
trenul să mai facă o oprire. Dacă nu o făcea, scoteam cu toţii în cor un “ooo” admirativ, ca şi cum l-am fi
felicitat pentru asta! De aici încolo va începe aventura noastră la canal, pe
care o voi reda în continuare conform jurnalului zilnic scris atunci.
- Ziua
a I-a, Luni 4 Septembrie -
După un drum lung şi anevoios, în jurul orei 15
am ajuns în satul Putna Seacă, aflat la 17 kilometri de Focşani. De la gară
ne-a luat o maşină de tip dubă pentru muncitori, care ne-a dus până în tabăra
şantierului. Am coborât şi ne-am adunat pe un platou de beton aflat în mijlocul
taberei. Dându-ne seama că vom avea ceva timp de aşteptat până să fim cazaţi,
am început să cercetăm cu privirea împrejurimile. În stânga platoului de beton
se afla o clădire din lemn lungă cam de 50 de metri, unde era găzduită
administraţia şantierului. Aveam să aflăm mai târziu că aceasta purta denumirea
de “clădirea A”. În dreapta noastră, într-un
colţ al platoului era o altă baracă similară cu prima, unde se găseau
dormitoarele. Aceasta se numea “clădirea B”
şi era împărţită în trei pavilioane (B1, B2 şi B3), care la rândul lor erau
compuse din câte două camere şi o baie. În faţa barăcii se găsea o alee împărţită
de nişte spaţii verzi îngrădite cu un gărduleţ metalic şi un panou de onoare. Vis-à-vis
era o clădire mare din beton, unde se aflau cantina, bucătăria şi centrala
termică, iar puţin mai departe, cămara cu alimente. În spatele clădirii B era
un mic teren de fotbal, iar la vreo 200 de metri mai departe trecea calea
ferată. În mijlocul taberei se afla platoul de beton pe care stăteam noi acum cu
bagajele rasfirate ca lăieţii şi care se întindea din dreptul dormitoarelor până
la poartă. În capătul platoului dinspre clădirea B era instalat un catarg metalic
înalt de vreo patru metri, pe care era arborat drapelul naţional. Ceva mai
departe, dincolo de clădirea A, se zărea o staţie de betoane unde erau nişte
movile mari de nisip şi pietriş.
Nu
după mult timp ne-au fost repartizate camerele unde am fost duşi pe rând, în
grupuri. Acestea erau dotate cu paturi metalice suprapuse, un dulap metalic, o
masă şi două scaune. Eu urma să stau în aceeaşi cameră cu Vali, Mihai, Trompă
şi noii colegi de liceu Alex, Radu, Andi şi Edi. După ce ne-am ales fiecare
patul, am scos ce aveam de mâncare prin bagaje şi am început să mâncăm. Când am
văzut câtă mâncare s-a strâns, ne-am dat seama că ne va ajunge lejer şi pentru
zilele următoare! Pe la ora 16 am ieşit cu toţii pe platou şi am căzut de acord
să jucăm un meci de fotbal între licee. Fiind prea mulţi, ne-am ales patru
echipe, câte două de fiecare liceu şi am decis sa jucăm în stil turneu. În
primul meci au jucat echipele Coşbuc 1 si Cantemir 1, încheiat cu scorul de 14-2
pentru ai noştri. După aceea, echipa Coşbuc 2 în care am jucat şi eu, a
invins-o pe Cantemir 2 cu scorul de 7-3, două dintre goluri fiind marcate de
mine! Din cauză că se lăsase deja întunericul, nu s-a mai jucat finala între
cele două echipe ale liceului nostru. Aşa că ne-am îndreptat toţi spre
pavilioane unde ne-am spălat pe corp şi ne-am schimbat hainele. Deodată, în
dormitorul nostru a intrat maistrul Făgărăşanu, care uitându-se pe rând la noi,
ne-a spus:
- Atenţiune! Ieşiţi imediat afară pentru
apelul de seară!
Ne-am adunat cu toţii pe platou într-o grămadă
dezordonată, când s-a apropiat de noi instructorul Piezeriş, însoţit de un om
scund dar bine făcut. Piezeriş a ordonat:
- Atenţiune la mine: cei care sunteţi de la liceul
George Coşbuc treceţi în dreapta mea, iar cei de la Dimitrie Cantemir, în
stânga. Văzând că ne îmbulzeam ca oile în timp încercam să trecem dintr-o parte
în alta, ne strigă:
- Hai, mai repede, mai repede! Acum, alinierea
în careu!
Mai făcusem asta la adunările din curtea
liceului aşa că am reuşit în cele din urmă o aliniere aproximativă. Timp de
15-20 de minute, instructorul ne-a tot schimbat locurile între noi, încercând
să ne alinieze după înălţime. Din când în când, iritat de lentoarea mişcărilor noastre,
ne aşeza el însuşi nervos cu mâna. După ce am ajuns la alinierea dorită de el,
s-a proţăpit în faţa noastră cu picioarele uşor depărtate şi cu mâinile la
spate, spunându-ne:
-
Ţineţi minte locul pe care îl ocupaţi acum în formaţie, pentru că asta
va fi aşezarea voastră de azi înainte, atunci când va trebui să vă adunaţi pentru
apel şi de ori de câte ori va fi nevoie. Alături de mine se află tovarăşul Barancea,
secretar UTC al acestui şantier, care va fi de asemenea instructorul vostru
alături de mine. Mâine voi distribui pentru fiecare dormitor programul zilnic, care
va trebui lipit pe uşă. Până atunci, o să vi-l citesc acum pentru luarea la cunoştinţă.
Deşteptarea se dă la ora 6.30, după care se iese pe platou pentru 15 minute de înviorare.
După aceea vă întoarceţi în dormitoare unde vă veţi aranja paturile şi veţi
face curăţenie - sau “sectoare” –
atât în dormitor cât şi în baie. La ora 7.30 vă veţi aduna pe platou aliniaţi
în careu, pentru efectuarea apelului de dimineaţă şi ridicarea drapelului
naţional pe catarg. Se va merge apoi ordonat în sala de mese pentru servirea
micului dejun, după care veţi ieşi la punctele de lucru de pe canal pe care le
vom stabili cât mai curând. La orele 13.00 veţi reveni în tabără pentru
servirea prânzului, după care fie vă veţi întoarce la punctele de lucru, fie
veţi rămâne aici unde vom desfăşura activităţi cultural-educative, sportive sau
administrative.
La ora 17.30 se va servi cina, iar la ora
18.00 veţi fi cu toţii pe platou aliniaţi pentru apelul de seară şi coborârea
drapelului de pe catarg. După apel, veţi avea program de voie până la ora
22.00, când se dă stingerea. După această oră toţi trebuie să fiţi în paturi,
la odihnă şi nu vreau să aud gălăgie în dormitoare. Cei care nu respectă acest
lucru, riscă pedepse care să le facă poftă de somn. Pe timpul nopţii se va
organiza plantonul în trei schimburi care se va face de către doi elevi pe
schimb, câte unul de la fiecare liceu. Plantoanele din schimbul trei au sarcina
ca dimineaţa să dea deşteptarea în toate dormitoarele la ora stabilită! Deocamdată,
atât. Aveţi întrebări?
Noi ne uitam la el aiuriţi de atâtea
informaţii complet noi şi nu ştiam dacă să întrebăm, ce să întrebăm!? Până la
urmă nimeni nu a întrebat nimic, cred că toţi se gândeau ca şi mine că vom
vedea pe parcurs cum merge treaba.
- Dacă nu aveţi întrebări, a continuat el, să
iasă în faţă comandantul de brigadă pentru intonarea imnului de stat şi
coborârea drapelului de pe catarg!
Vali s-a uitat o clipă la instructor puţin
surprins, după care a ieşit cu paşi nesiguri din rând şi s-a aşezat în faţa
brigăzii. Atunci Piezeriş ne-a spus:
- La comanda lui, veţi da tonul la cântec şi
veţi intona imnul. Apoi îndreptându-se spre Vali, îi spuse pe un ton oficial:
- Comandant de brigadă, îţi predau comanda!
Vali se uită fâstâcit la noi ceilalţi şi spuse
cu o voce nesigură:
- Brigadă, tonul la cântec!
Atunci Piezeriş care între timp se îndepărtase
puţin de el, i-a spus pe un ton înţelegător:
- Mai întâi se dă comanda “drepţi” şi după aia ordoni tonul la cântec! Hai, să te aud.
Vali care începuse să roşească şi să se
fâstâcească groaznic, s-a uitat la un moment dat atent spre grupul nostru, al
colegilor de clasă. Se simţea jenat de faptul că trebuie să ne dea ordine şi
cred că vroia să ghicească ceea ce gândeam în acel moment. Noi înţelegeam
situaţia în care se afla, iar faptul că fusese ales comandant al brigăzii unul
din clasa noastră, ne făcea să fim mândri! Nici unul dintre noi nu l-a invidiat
pentru funcţia asta şi nimeni nu l-a acuzat pe parcursul şederii acolo că i s-ar
fi urcat la cap! Ţineam la el şi cred că se convinsese că nu trebuie să se
îndoiască nici un moment de noi. După câteva clipe s-a adunat puţin, şi-a dres
vocea şi a strigat mai hotărât:
- Brigadă, drepţi! luând şi el poziţia de
drepţi în acelaşi timp. Tonul la cântec!
Însă acuma, altă drăcie! Tocmai ne dădusem seama că nu se stabilise cine să dea
tonul pentru intonarea imnului, aşa cum se făcea de obicei! Atunci Vali a avut
prezenţă de spirit şi uitându-se printre noi şi-a adus repede aminte că mie îmi
plăcea de obicei să cânt. S-a uitat la mine şi mi-a spus cu o voce oarecum rugătoare,
ceva de genul “scoate-mă din rahat”:
- Dănescu, dă tu tonul la imn!
Mă luase complet prin surprindere cu asta, dar
nu era momentul pentru lamentări. Mi-am dres rapid vocea şi am început:
- “Treeeeiii culooori,
cunooosc pe luuuumeee!”
După care Vali continuă:
- Un’, doi, trei, şi!
Am început să cântăm toţi în cor imnul, aşa
cum o făcusem de atâtea ori la adunările şcolare, dar după primele 3-4 versuri
începuse să se audă alandala. Unii o luaseră înainte cu versurile, în timp ce
la alţii se auzea încă versul precedent, până când s-a enervat Piezeriş şi a
strigat la noi:
- Stop! Brigadă, ce este asta? Voi nu cântaţi
de obicei imnul la şcoală?
- Ba da, s-au auzit dintre noi cîteva voci
timide.
- Păi, atunci concentraţi-vă şi cântaţi-l cum
trebuie! Ce, vreţi să vă ţin aici până la ora stingerii? Hai comandant, dă-i
drumul din nou!
Vali a mai dat o dată comanda, eu am dat iarăşi tonul la cântec, şi am început din
nou să cântăm imnul. Însă după câteva versuri se auzea de parcă răgeau măgarii,
nu de parcă ar fi cântat nişte tineri liceeni! Piezeriş şi noul lui coleg, Barancea,
începuseră să îşi piardă răbdarea şi atunci au preluat ei comanda de la Vali.
După încă două încercări nereuşite de a duce la capăt imnul, Piezeriş
plicitisit şi enervat, ne-a ordonat:
- Bine. Dacă nu vreţi să cântaţi, la dormitor,
marş!
Noi, bucuroşi că am scăpat uşor din asta,
ne-am îndreptat spre dormitoare agale, în linişte. Când mai aveam puţin să
intrăm în pavilioane, îl auzim pe Piezeriş urlând:
- Culcaaaat! Culcaaat, am zis! repetă el
îndreptându-se ameninţător spre noi.
Nefiind obişnuiţi cu comenzi din acestea
militare, ne-au trebuit câteva secunde să ne dăm seama ce se întâmplă. Ne-am
culcat toţi cu burta pe betonul aleilor, după care îl auzim iar pe instructor
repetând comenzile:
- Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Noi am executat fiecare comandă, începând să
răsuflăm agitat de la atâta gimnastică venită pe neaşteptate. Apoi, l-am auzit
din nou pe Piezeriş strigând:
- Brigadă, atenţie la mine! În careu…adunarea!
Am fugit cu toţii rupând pământul ca să ne reluăm
cât mai repede locurile în formaţia din jurul catargului. Instructorul l-a pus
din nou pe Vali să ordone intonarea imnului şi de data aceasta s-a cântat atât
de bine, încât ne miram şi noi ce cor formasem dintr-odată după acel moment de
instrucţie! În timp ce noi cântam, Vali cobora drapelul de pe catarg trăgând de
o sfoară, oprindu-l la o înălţime de vreo 2 metri deasupra solului. În acest
timp, eu mă întrebam: „Ce naiba, oare nu
putea să doarmă Piezeriş liniştit în noaptea asta dacă nu cântam noi imnul cum
trebuie? Este abia prima seară! Ce, nu putea să coboare drapelul şi aşa?”
După terminarea apelului şi stabilirea
plantoanelor pentru noaptea asta, am primit liber până la ora 22, ora
stingerii. Totuşi, în ciuda ameninţărilor instructorului, în camera noastră nu
s-a prea dormit. Am stat în paturi pe întuneric, vorbind şi povestind până noaptea
târziu."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu